Tudor Ghideanu – Enciclopedism şi Creaţie

fioriApar din când în când, în cultura noastră, făpturi enciclopedice, care îşi edifică Lucrarea ca pe un „avânt eroic” (Degli erroici furori -Giordano Bruno) în chip armonios multiplu: poezie, muzică, ştiinţă, filosofie. Aşa au fost, desigur: Henri Coandă, Dimitrie Cuclin, Alexandru
Bogza (fratelel celebrului Geo Bogza), Pius Servien, Matila Ghyka ş.a.
Astăzi, iată, îl întâlnim cu Bucurie tandrică pe muzicianul-filosof, poet, publicist şi om de ştiinţă Gheorghe A.M.Ciobanu, din sacrul târg al Romanului, după cum el ar putea să se revendice drept fiu al Fălticenilor lui Ion Irimescu.
În suita de înfăptuiri pe care ne-o relevă volumul „Primii fiori”, totul parcurge, parcă, cei patru timpi ai formei sonată, în temporalitatea experiată, trăită a unei Anamnesis, dintr-un vălmăşag istoric, dintre anii 1936-1944. Ceea ce se poate remarca, de la început, este legătura
(„coinonia”), cununia prin Muzică între toate cele patru „Coerenţe fundamentale”, despre care ne-a vorbit nu o dată tainicul Nichita Stănescu.
Poemele dintâi ale lui Gheorghe A.M.Ciobanu poartă semnificativ titluri beethoveniene sau eminesciene: „Sonata Lunii”, „Glossa”, „O, mamă sfântă…” dar şi tonalitatea lui Blaga, Goga, Esenin.
Proza rezonează, de asemenea, sub acorduri de uvertură romantică („Cristal nocturn”), dar şi cu răbufniri de mitologie istorică: „Egmont”, „Deceneu”, „Valea uitaţilor” (dramă), „Puntea Diavolului”, „Lucia de Sandolore”.

Filosoficul străbate, omniprezent, toate celelalte coordonate ale creaţiei poetico-româneşti, şi se încununează definitoriu, în sfera ipoteticului ştiinţific.
Autorul îşi motivează el însuşi tema, şi drama acestui volum „retro” , ca într-o programatică anamneză, re-aducere-aminte, acum când se re-întâlneşte cu propria sa fiinţă, nu departe de „răscrucea a opt decenii” de vieţuire sub zodia lui „Et in Arcadia ego”, de la primele „zămisliri întru ale condeiului”, de la „pastelul” nocturn, la diurnul dramei din „Egmont” şi de la „universul scenic restrâns” din „Valea Uitaţilor” la „infinitul cosmic al peregrinărilor” dincolo de „Planeta Marte”.
Paradoxal, ca tot ceea ce înseamnă artă, adică Poesis, imaginarul perpetuu adolescentin se răfuieşte cu prea-plinul existenţei banale, cotidiene, sub zarea de Auroră a posibilului în care „spaţiul interstelar avea dimensiunile grădinii de lângă casă, iar imposibilul era metabolismul
obişnuit al vieţii de zi cu zi” (Postfaţă). Cu adevărat, dacă încercăm saltul în acest „Maelstron” al lui Gh.A.M. Ciobanu, avem revelaţia perenă (şi nu târzie) a unui De profundis
sub clar muzical de Sonata Lunii, din care ne vom adăpa aistesis-ul, simţirea noastră încă receptivă, primitoare:
„…Imagini trecute acum reînvie
Şi-n mersul lor dulce, umil,
Prin neguri de vremuri’ntr-o noapte târzie,
Un chip văd, senin de copil.” (Sonata Lunii)
Sub uraniana, celesta privire a Luceafărului poetul clamează, cu invocări de chipuri eliadeşti, ca dintr-un abis de „Peşteră” platonică, pe cei care – trecuţi „dincolo” – se cer reînviaţi, re-instituiţi ontologic spre Lumină şi Viaţă, pentru ca apoi, într-o „eternă reîntoarcere” să-şi „împlinească” odihna în liniştea eternă a sepulcrului destinat. Ceva din perpetua Epigonii a lui Eminescu, ne ţine în universul ne-închinat şi vecinic al Poesisului.
Ca într-un soi de „vis al morţii eterne / e viaţa lumii-ntregi”, poetul îşi deapănă juvenila invocaţie.
„Din adâncimi fluide, reînviaţi acuma,
Figuri, odată triste, d-eterni rătăcitori,
Voi, care pe întinsuri de ape, întruna,
Aţi dus o viaţă crudă, de mări stăpânitori.
………………………………………………
Veniţi ca să revedeţi ce aţi lăsat în urmă,
Un vis, fără odihnă, ce voi l-aţi părăsit,
Cum fiecare-ntr-un necunoscut îşi scurmă,
Ideal din umbre şterse, ce duc înspre sfârşit.” (De profundis)

Chemarea la viaţă nu este pentru o absolvire sau mântuire, ci spre o damnată destinare a „unirii” trecutului cu sfârşitul; într-o palingenezică aneantizare, ca judecata ultimă:
„Apoi să vă reîntoarceţi, să rechemaţi sfârşitul,
Ce l-aţi zdrobit în drumul venirii spre pământ,
Şi să dispăreţi iarăşi, spre-a retrăi trecutul,
În liniştea eternă a negrului mormânt…”
Modelul eminescian îl urmăreşte sacro-sanct, pe autor, model retrăit într-un timp istoric de izbelişte (Cel de-al doilea război mondial), când Glossa îi apare în toată forţa şi splendoarea de interogaţie-imprecaţie:
„De ce nu părăsiţi noianul, din zarea voastră-ntunecată,
Şi să plecaţi înspre lumină, pe calea cea adevărată…”
Finalul este unul de trezire, de „deşteptare”, ca în Mureşanu (cu cele 3 variante, chipuri):
„Veniţi, pe calea fericirii, veniţi în loc de renviere!…
Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere!…
De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă,
Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă,
În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline,
De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime?…
Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi,
Veniţi în loc fără durere, p-eterna cale-a fericirii!…”
Scrise în anii ’40, aceste poeme propun un umanism eroic, un umanism al jertfei împotriva ne-omenescului frust al războiului şi aneantizării fals-axiologic, non-valorice.
Este un sentiment nietzschean, „aristocratic” al Übermensch-ului, aflat jertfelnic „dincolo de bine şi de rău”, sentiment ce s-a pierdut sau, oricum, s-a atrofiat până la limită.
Gheorghe A.M.Ciobanu propune astăzi, în zilele de ceaţă existenţială, de „indistincţie” (şi neutralitatea valorică), un crez edifiant orientat către infinitul brunian, al verbului a fi precum în celebrele Deglierroici furori.
Să-i ascultăm propriul Credo, auto-reflectat:
– „O retrăire a unui anotimp trecut al lui „a fi”, a cărui revărsare, lipsită de coordonatele şi de formula lui „este” a devenit acum, când clepsidra îşi numără ultimele ei boabe, amintirea cuminte a lui „a fost”.
Foarte cunoscut ca profesor de filosofie şi muzică, peregrinând prin toate oraşele mari, culturale, ale Patriei, Poetul şi Dramaturgul Gheorghe A.M.Ciobanu îşi dezvăluie a sa Mare Incognitum cuprinsă în Spicuiri din ceea ce s-ar putea numi Synopticum de filosofie, muzică şi ştiinţă proiectivă.
Peste 50 de proiecte destinate unor lucrări ştiinţifice, din care:
„Discosmophysos”, „Elemente de Paryologie”, „Problema cuceririi Universului”, „Psychochimie comparată”, „Teoria evoluţiei cosmobiologice”, „Materialism şi Spiritualism”, „Studii comparatiste asupra Facerii lumii”, „Darwinism şi Radioactivitate”, „Principiul reversibilităţii biologice” etc. demonstrează pasiunea sa pentru ştiinţă.
Teoria celor 294 moduri muzicale în sistem (în domeniul muzicologiei), 10 compoziţii muzicale: „Preludiu pentru 2 viori şi pian”, „Două Sonatine pentru pian”, „Serenadă pentru vioară şi pian”, „Sonata în re pentru vioară solo”, etc
Marea necunoscută a Operei lui Gheorghe A.M.Ciobanu adună – după Modelul eminescian al „Manuscriselor”, elementele vii ale unei Creaţii inedite, în matură desfăşurare. Îi urez viaţă împlinită sub Semnul cert al Facerii minunate.

Prof. univ. dr. Tudor GHIDEANU

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Gheorghe A. M. Ciobanu, Tudor Ghideanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s